În propriul meu corp.

Poate că uneori le acordăm celorlalţi mult prea multe drepturi. Poate că uneori le dăm oportunitatea de a se pune în pielea noastră. Şi chiar de a ne înlocui. Mi se pare o prostie să te deschizi în faţa cuiva într-atât de mult încât persoana respectivă să-ţi afle temerile, problemele sau trecutul. Şi mi se pare o şi mai mare prostie să-i dai cuiva dreptul de a te conduce sau de a lua decizii în locul tău. Sau să iubeşti atât de mult un om încât să-l laşi să te distrugă emoţional. NIMENI nu are dreptul să fure frumosul din sufletul nostru! Nimeni nu e mai presus decât noi, nimeni nu ne poate umili. Sigur, iubirea te tâmpeşte şi toate prostiile de genul ăsta. Dar nu te poţi lăsa amăgit într-atat! Zic eu… Ce ciudat!

Merge arhicunoscutul  Song to say goodbye – Placebo.

Primul post ar trebui să fie ceva spectaculos, ceva care să atragă atenţia. De aceea ar trebui gândit până la ultimul detaliu. Asta era şi intenţia mea însă momentan mă găsesc într-o poziţie dificilă… Am nevoie de linişte pentru a mă concentra… Dar vecinii mei de apartament nu cred acelaşi lucru. Nu mă pot aduna de obicei când cineva geme la 5 metri distanta. Iniţial crezusem că o bate pe Iulia şi am intrat în cameră val-vârtej. Din partea lor doar un zâmbet ştrengar… Şi o vor ţine tot aşa probabil vreo ora, ţipete, râsete şi tot tacâmul. Am promis să încep să scriu pe 10 Iulie 2009, ăsta-i motivul pentru care “asist” la spectacol.  Şi m-am ţinut de promisiune!